Calendar

Mai 2012
LunMarMierJocVinSamDum
 << < > >>
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031   

Anunt

Cine este conectat?

Membru: 0
Vizitator: 1

rss Sindicalizare

Arhive

 

26 Mar 2009 

Gala Galaction impotriva imperialismului americano-anglo-rus

Pe marginea unei cuvântări a lui Gheorghiu-Dej, ținută cu ocazia marii sărbători sovietice, 7 noiembrie, diaristul însemnează observații de bun simț, care, exprimate public, i-ar fi adus, nu mă îndoiesc, mari necazuri: "Detestăm, divulgăm și prigonim imperialismul anglo-american și ne topim de dragul celui sovietic". Nemulțumirea populară, sărăcia, lipsurile, scumpetea îl fac pe Galaction să adreseze indignat o întrebare retorică: "Toți aceștia care sufereră, plâng, se prăbușesc sunt ei reacționari, fasciști, hitleriști?" Arestarea lui Iuliu Maniu, în vara lui 1947, deși nu-i împărtășea ideile, i se pare un semnal de alarmă, anunțând "zile negre". în același timp, condamnă campania dusă de U.R.S.S. contra Vaticanului, ca și pe aceea a comuniștilor români, urmărind să distrugă biserica greco-catolică, ceea ce au și reușit. Fără să se omoare după monarhie, când regele este forțat să abdice la 30 dec. 1947, îl căinează: "bietul copil regal trebuia să se ferească din calea puhoaielor ce vin și vor să vie".

Scriitorul are conștiința clară a direcției catastrofale în care evoluează situația politică din țară, e de-a dreptul vizionar: "Pentru triumful comunismului rusesc au fost jertfite în Rusia 20-25 de milioane de necomuniști. Așa va fi și în România" (s.m.). O spunea la finele aceluiași an al abdicării regelui Mihai. Asemenea propoziții dinamitarde și încă altele, nu puține, se constituie ca o veritabilă "literatură de sertar", cum sunt mai toate jurnalele și memoriile epocii, ca, de exemplu, ale lui C. Rădulescu-Motru, Petre Pandrea, Pericle Martinescu.

O temă care revine adesea sub condeiul lui Galaction este slugărnicia față de Moscova, manifestată într-o altă cuvântare a lui Dej și nu numai. "Cine poftește pe sovietici poftește libertatea și îndestularea, huzurul în egalitate și lumină... într-un cuvânt, raiul sovietic". Ironia sarcastică se simte frecvent în comentariul scriitorului, care denunță fără nicio ezitare lozincile găunoase ale P.C.R. Alteori, ironia devine tragică. Așteptând să intre în audiență la marele tartor enkavedist (K.G.B.-ul din acea vreme), Iosif Chișinevschi, și auzind că limba tuturor funcționarilor de acolo este rusa, Galaction are sentimentul că "trăiește într-o țară cucerită". "Rusolatria infinită" nu exprimă altceva decât politica antinațională a P.C.R.: "Firește, trebuie să învățăm rusește, să admirăm pe Miciurin, să ne extaziem în fața civilizației sovietice (...) și să înnebunim de entuziasm când oratorii «progresiști» pronunță numele lui Stalin!" Galaction constată încă o dată că regimul comunist e unul criminal, dedându-se la acțiuni care să înspăimânte lumea, ca în cazul foștilor moșieri (pe atunci numiți așa în derâdere), azvârliți din casele lor, în martie 1949, în toiul nopții, numai cu ce aveau pe ei și trimiși în domiciliu obligatoriu, dacă nu la Canal. Autorul Jurnalului descifrează, poate ca puțini alții așa devreme, ce mare ipocrizie se ascundea în spatele așa-zisei "lupte pentru pace". "Din nenorocire, cei ce vor pacea, o vor ca să ascundă sub faldurile ei, jaful, exploatarea, crimele și exterminarea sistematică a antagoniștilor lor... ideologici." Tonul grav se preface uneori într-unul parodic. Iată cum vedea mascarada, cheltuielile inutile pentru pavoazarea de 7 noiembrie: "Portrete de giganți, pereți de chembrică roșie, pogoane de hârtie tipărită și ilustrată".

Fiind academician, ca deputat, o persoană oficială, Galaction a cunoscut o serie de personalități politice, culturale, ecleziastice. Fără să realizeze adevărate portrete, el surprinde câte o tușă definitorie, ce merită atenție. Iosif Chișinevschi era "diavolul ascuns și malefic", viitorul patriarh, Justinian Marina, "un caporal comunist", sforar, trepăduș, intrigant. Lucrețiu Pătrășcanu "vorbește sacadat și bățos. Nu este orator. Se bâlbâie copios". Insistă asupra personajului, când acesta este exclus din partid. (Neștiutor, Galaction numește "excluderea" "demisie") și ține să comenteze faptul, ca semnificativ, cum și era, pentru politica "de clasă", brutală și răzbunătoare, a P.C.R.: "A fost descalificat de ceilalți tovarăși. Il sente ancore le bourgeois. Era prea burghez! Nu-și putea tăgădui obârșia și nu putea să excludă din sufletul lui adevărul că și lumea burgheză poate să mai aibă calități, sau poate, uneori, să mai aibă dreptate". Sadoveanu e surprins într-una din ipostazele lui conformiste: "Nenea Mihai e grav, umflat și plictisit. I-am spus «Christos a înviat!» Mi-a răspuns «Noroc»". în schimb, Iorgu Iordan îi apare ca ateu convins și comunist dogmatic, intolerant, apostrofându-l pe Galaction cu ocazia discursului de recepție la Academie despre o temă religioasă: "Dacă știam că vei veni printre noi ca preot și că te vei afirma ca preot... dacă știam așa ceva nu te votam. Eu n-am votat pe preotul Galaction, ci pe scriitorul Galaction". Foarte riguros pe linie de partid, fostul ambasador la Moscova ținea să se delimiteze. Și Petru Groza are parte de un comentariu negativ: "Jovialitatea lui... ajunge la trivialitate, duhul lui miroase a mocirlă". Asemenea însemnări fugare scot la iveală reversul medaliei, aceea care-l salvează pe scriitorul semnând un pact, fie și formal, cu diavolul. Cu totul altele erau convingerile lui după ce luase cunoștință direct cu adevărata față a comunismului.

El se dovedește și mai categoric atunci când vine vorba de literatură. încă din 1947, Galaction începe să vorbească despre temele "dirijate", neîncetând să denunțe limitarea (puțin mai târziu suprimarea) libertății de opinie. Autorul Jurnalului acuză nu o dată cenzura care-i desfigurează articolele. Și nu numai lui. El se pronunță la fel de categoric împotriva ideologizării literaturii. La o ședință de la Societatea Scriitorilor, oratorii (citește activiștii) comuniști s-au străduit "să convingă pe auditori că azi nu putem face decât sau artă în folosul imperialismului american (Doamne ferește) sau artă în sprijinul și slava democrațiilor populare, prezidate de U.R.S.S." Astfel, se interzic temele eterne, ca iubirea, visul, gingășia, nostalgia, Dumnezeu, misticismul. Acestea "sunt crimele de lès-democrație". Eliminarea din literatură, notează consternat, a celei mai mari părți din opera lui Eminescu (să adăugăm denaturarea ei), a lui Baudelaire, Oscar Wilde constituie o "monstruozitate". Se declară, de asemenea, tranșant împotriva constrângeriloor politico-ideologice, după modelul sovietic. "Nu pot admite sovietizarea conștiințelor. Primesc - zice el cam în pripă - toate inovațiile, toate reformele (...), dar nu mă împac cu cazarma sufletească (s.m.). Ascultând o conferință a politrucului șef peste artele din România, Nicolae Moraru, Galaction face deopotrivă observații penetrante, ce converg cu cele politice. După opinia agresivului și plicticosului conferențiar, "critica nu mai este speculativă, analistă, filosofică; ea trebuie să fie jandarmerie critică" (s.m.). Artistul e obligat să primească inspirația și subiectele de la "centrala comunistă". Ce păcat că, fiind la o vârstă înaintată și cu mâinile legate de "onorurile" oferite de aceeași "centrală", Galaction n-a participat, precum Arghezi, confratele său de generație, la bătălia de idei ce s-a mai putut desfășura până prin 1947-1948. Ca și alți combatanți, firește, mai tineri și mult mai tineri (Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Virgil Ierunca, Ion Caraion), părintele Gala s-ar fi situat de partea libertății de creație, de partea legilor adevărate ale artei, a talentului, contra oricăror constrângeri. E bine că a lăsat și aceste însemnări de taină, exprimând ultima lui voință și credință, ce ne parvin acum prin admirabila strădanie a lui Teodor Vârgolici, însemnări care, prin substanță și atitudine fermă, îl plasează pe autor de partea binelui, frumosului și adevărului, cum se știe, triadă cardinală a artistului dintotdeauna, condamnată și interzisă de comuniști - fac să i se ierte lui Gala Galaction mai toate păcatele.
Admin · 9 vizualizari · 0 comentarii
26 Mar 2009 

Putin sec 21

sursa IDEIIN DIALOG

Presiunea rusa n-a fost niciodata un anexionism clasic. Spre deosebire de alte imperialisme, expansiunea rusa are loc in numele unei anume filozofii nationale supreme. Rusia practica imperialismul, dar urmareste rusismul (si cu atit mai penibila e performanta „studiile coloniale‘‘ occidentale care ignora Rusia si rusismul, cele mai grave si extinse cazuri de colonialism cunoscute in istorie). Rusismul nu e simpla ocupatie, insotita de jaf si impozitie politica. Rusismul e rasismul care miceste deopotriva polonezi turbulenti, declaseaza gruzini si ceceni, vede in romani un neam imprecis si inferior, ii refuza existential pe ucraineni, face din baltici popoare fara rost si considera ca toate aceste neamuri intimplatoare sint rusificabile. Atit de inradacinata e aceasta convingere ultima in rolul istoric mesianic si in obligatia aproape divina a expansiunii prin rusificare, incit formele politice au o importanta minora. Asta il explica si pe Dostoievski, geniul spiritual care n-a incetat vreodata sa fie un mistic al rusismului, si pe Soljenitin, titanul anticomunist de viziune prorusista. Caci Soljenitin, autorul unei gigantice opere de constiinta, a fost si a sfirsit marturisitor al rusismului. Postum, Soljenitin pare din ce in ce mai mult omul care a distrus sansa de expansiune a comunismului in lumea extra-sovietica, iar asta inseamna ca Soljenitin a lovit mortal eurocomunismul, dar nu a reusit sa provoace divortul societatii ruse de etimonul comunist. Mai bine spus, de acel amestec de eroism, masochism, violenta, spiritualism, colectivism si robie consimtita pe care rusii il practica si divinizeaza, cu adincime existentiala. Comunismul insusi nu a putut si, de fapt, nici n-a incercat in mod serios sa contrazica acest curent profund, ci, mai degraba, l-a desavirsit in forme de umilinta, violenta si grandoare fara precedent. De la hecatomba stalinista la brejnevismul care l-a exilat cu forta pe Soljenitin, rusii au venerat neintrerupt rusismul. Ultimul interviu acordat in Occident (cotidianului britanic The Independent, in vara lui 2007) de Alexandr Soljenitin contine citeva marturisiri halucinante. Soljenitin vorbeste despre „ingratitudinea europeana‘‘ , exact in termenii in care vorbeste si gindeste, solidar si convins, marele cor social rus, de la omul de pe strada la activistul de partid, ofiterul KGB, militarul veteran sau alte intruchipari ale omului istoric rus. Soljenitin crede, de pilda, ca est-europenii „sint foarte fericiti sa acuze Moscova, din care au facut o tinta convenabila. Toti se poarta ca si cum viata noua pe care o duc a inceput dupa ce s-au eliberat singuri, eroic, in timp ce Moscova a ramas prizoniera a comunismului‘‘. Iata-l, deci, pe ultimul Soljenitin, repliat viguros in mistica grotesca a rusismului si a Rusiei eliberatoare de popoare. Ce poate deforma intr-atit spiritul unuia din cei mai mari oameni ai secolului XX si ce poate alinia, in acelasi orizont de convingeri, un reptilian autocrat ca Putin si un mare preot al demnitatii ca Soljenitin? In nici un caz secolul XIX.

autor Traian Ungureanu
Admin · 10 vizualizari · Scrieti un comentariu
25 Mar 2009 

Carl Schimitt si democratia liberala

Adevărata democrație, pentru Schmitt, înseamnă suveranitatea poporului, pe când democrația liberală și parlamentul liberal limitează puterea poporului. Schmitt susține că dacă identitatea democratică este luată în mod serios, numai oamenii ar trebui să decidă asupra destinul său politic, și nu reprezentanții liberali, deoarece “nici o altă instituție constituțională nu poate să se împotrivească criteriului unic, ce desemnează dorința poporului, oricum nu ar fi exprimată. “Democrația liberală, argumentează Schmitt, nu este altceva decât un eufemism pentru un sistem care provoacă decadența politicii, distrugând în acest fel adevărata democrație. Dar aici apare o întrebare: De ce, oferindu-i liberalismului o istorie a toleranței și tendința spre a împăca diferite grupuri, Schmitt respinge categoric democrația liberală? Nu dovedește liberalismul, în special în lumina experiențelor recente cu “ideologiile puternice”, natura sa umană și superioară?
Momentul crucial în atitudinea lui Schmitt reprezintă faptul că conceptul de “democrație liberală” este o absurditate semantică. Astfel, Schmitt pare să sugereze atât o definiție nouă pentru democrație, cît și pentru politică. Conform lui Schmitt, “democrația necesită mai întâi omogenitate și apoi - dacă este nevoie - eliminarea sau extirparea de neomogenitate.” Omogenitate și, concomitent, eliminarea de neomogenitate sunt cei doi piloni ai democrației lui Schmitt, care contrastează puternic cu sistemele partidelor liberale și fragmentarea statului. Omogenitate democratică, conform lui Schmitt, presupune o memorie istorica comună, rădăcini comune, și o viziune comună cu privire la viitor, toate din aceste ar putea continua să existe numai în acea situație politică în care oamenii ar vorbi în același glas”. Atât timp cât poporul dorește ca politică să existe,” scrie Schmitt, “aceasta ar trebui să rămână mai presus de orice formulări și credințe normative… Modul cel mai firesc prin care oamenii își exprimă direct dorința lor politică este realizat prin aprobările sau dezaprobările făcute de mulțimea adunată, de exemplu, aclamația.” Pentru a fi sigur de definiția sa dată democrației omogene, ce rezultă din dorința poporului, Schmitt se prezintă în calitate de susținător al valorilor comunității tradiționale mai presus de societatea civilă care, pentru ultimul secol, a constituit marcajul democrației liberale. Prin urmare, cineva poate să se întrebe în ce masură democrația „organică” a lui Schmitt poate fi aplicabilă societăților extrem de defragmentate din vest, ca să nu mai vorbim de fragmentarea etnică al Americii.

Schmitt susține că “elementul central al democrației este poporul (Volk), și nu populația [Menscheit]… În cazul în care democrația preia un aspect politic - putem sa vorbim numai despre o democrație a poporului, dar nu o democrație a populației [Es gibt eine Volksdemokratie und keine Menscheitsdemokratie]. “În mod firesc, această viziune a democrației “etnice” vine în contradicție cu democrația modernă liberală, unul dintre ale cărei scopuri este trecerea dincolo de diferențele etnice din societățile pluraliste. Democrația “etnică” a lui Schmitt trebuie să fie perceputa ca reflecție a unicității ce este stabilită de acei oameni ce se împotrivesc imitării democrației lor de către alt popor sau rasă omeneasca. Dat fiind că democrația lui Schmitt poartă o asemănare cu democrație greacă antică, criticii trebuie să se întrebe cît de realizabilă poată să fie această democrație astăzi. Transpusă în secolul douăzeci, acest anacronism democratic va apărea nu mai puțin deranjant, deoarece aceasta va reaminti de corporațiile fasciste și de asemenea statele din Lumea a Treia, cu legile lor exigente pentru omogenitatea etnică și culturală. Schmitt confirmă aceste neliniști când se exprimă că “o democrație își demonstrează puterea politică prin abilitatea de a refuza sau de a ascunde la ananghie ceea ce este străin și inegal și poate amenința omogenitatea acestuia. [das Fremde und Ungleiche... Zu beseitigen odă fernzuhalten.]“. Orice susținător al democrației liberale din societățile culturale moderne poate să obiecteze că democrația lui Schmitt exclude pe acei a căror naștere, rasă, sau pur și simplu afiliere religioasă sau ideologică este incompatibilă cu o democrație restrânsă. Ceva extern poate să fie o idee straină ce poate să amenințe democrația, și un străin poate sa fie cineva care este considerat incapabil de a participa în politică din cauza rasei sau credinței sale. Cu alte cuvinte, s-ar putea bănui că Schmitt susține acel gen de democrație care este aproape de „toate statele.”Schmitt nici nu tratează principiile liberale de legalitate cu multă simpatie. În eseul său ” Legalitat und Legitimitat,” Schmitt argumentează că democrația liberală creează iluzia libertății acordării fiecărui grup politic sau opinii contradictorii o anumită cantitate a libertății de expresie în calitate de metodă garantată de lege pentru realizare unor scopuri prin mijloace pașnice. O astfel de atitudine față de drepturile legale este contrară definiției democrației și, în cele din urmă, duce la anarhie, argumentează Schmitt, deoarece legalitatea într-o democrație adevărată trebuie întotdeauna să fie expresia voinței poporului și nu expresia intereselor de facțiune”. Legea este expresia voinței poporului (lex est quod populus jubet),” scrie Schmitt, și în nici un caz legea nu poate să fie o manifestare a unui reprezentant anonim sau a unui parlamentar ce doar urmărește interese circumscripției pe care o reprezintă. Într-adevăr, continuă Schmitt, un popor etnic omogen și cu un trecut istoric are toate condițiile esențiale pentru a accepta dreptatea și a ramâne democratic, dacă aceasta întotdeauna susține voința lui. Desigur, cineva poate să afirma că Schmitt militează pentru o democrație populistă evocatoare a dictaturii plebiscitare a anilor 1930, care a disprețuit atât partidele parlamentare, cât și alegerile organizate. In “Verfassungslehre”, Schmitt atacă alegerile libere parlamentare, pledând pentru creare, prin intermediul unui buletin de vot secret, un mecanism care “transformă cetățeanul ( citoyen), care este, o figură democratică și politică specială, într-o persoană particulară care doar își exprimă părerea sa proprie și își oferă votul său”. Aici Schmitt se pare să fie consecvent cu observațiile sale ulterioare despre omogenitatea etnică. Pentru Schmitt, prea lăudata „opinia publică” pe care liberalii au egalat-o cu definiția toleranței politice, este de fapt o contradicție de termeni, deoarece un sistem care este obsedat de individualitate, cu siguranță, va evita sinceritatea politică. Democrația organică, cea adevărată, conform lui Schmitt, este amenințată de buletinul de vot liberal secret, “al cărui rezultat este suma părerilor particulare”. Acele “metode pentru alegeri politice din prezent [Volkswahl] și referendumurile [Volksentscheid] în democrația modernă, în nici un caz nu presupun procedura alegerilor autentice de către popor; în schimb, ei organizează o procedură pentru alegeri individuale, ce sunt bazate pe suma totală a buletinelor de vot independente”.Probabil, concepția lui Schmitt despre egalitatea democratică este bazată pe ideea că democrația necesită omogenitatea socială, Schmitt dezvoltă mult mai complet aceasta idee în „Verfassungslehre” și în „Crizele Democrației Parlamentare”. Deși democrația liberală aprobă egalitatea legală a indivizilor, ea ignoră egalitatea cetățenilor baștinași. Democrația liberală doar susține egalitatea indivizilor autonomi a căror etnie, cultură, sau legături rasiale sunt slăbite sau diluate încât nici nu pot fi considerați în mod egal moștenitorii unei memorii culturale comune, cu o viziune comună asupra viitorului. Fără îndoială că egalitatea și democrația, pentru Schmitt, sunt inseparabile. Egalitatea într-o democrație organică autentică întotdeauna decurge printre “egalii din aceeasi categorie (Gleichartigen)”. Aceasta corespunde cu afirmările ulterioare ale lui Schmitt “Egalitatea de drepturi are sens doar acolo unde există omogenitate” Poate cineva să deducă din aceste descrieri scurte despre egalitatea democratică faptul că într-o societate fragmentă din punct de vedere etnic sau ideologic, egalitatea nu poate fi realizată? S-ar putea afirma că, transferând discursul politic egalitarist în sfera juridică, democrația liberală mascheaza cu eleganță inegalitatea evidentă în altă sferă - cea economică. Democrația liberală în aceeași măsură trâmbițează despre “drepturile omului” și egalitatea legală, așa cum laudă și “egalitatea (economică) de șanse”, care stimulează diferențele considerabile. Într-adevăr, inegalitatea în democrația liberală nu a dispărut și, în ceea ce privește schimbările din sfera politică, “o altă sferă, în care prevalează inegalitatea substanțială (astăzi, de exemplu sfera economică), va domina arena politică. Paradoxal este că, ținând seamă de apropierea contradictorie de ideea egalității, democrația liberală s-a aflat pe linia de atac din partea radicalilor de stânga și de dreapta.În concluzie, Schmitt respinge democrația liberală din următoarele motive: 1) democrația liberală nu este “demo-krasia,” deoarece nu sprijină identitatea guvernată și guvernatorii, 2) democrația liberală îngustează arena politică și astfel creează o societate apolitică, și 3) odată ce susține egalitatea legală, ca urmare a acumulării de capital, cu ajutorul căruia se obține sprijinul acesteia, democrația liberală generează inechitate socială evidentă.

Admin · 2 vizualizari · 0 comentarii
25 Mar 2009 

Lista neagra a Departamentului de stat SUA



Daniel Barrigan(preot catolic si pacifist) 
Tariq Ramadan(filosof  si profesor musulman moderat) 
John Dear(preot catolic si pacifist)
Dora Lessing(premiat Nobel pt literatua)
Garcia Marquez(premiat Nobel pt literatura)
Boy George(cantaret britanic) 

Admin · 2 vizualizari · 0 comentarii
25 Mar 2009 

Why primitivism!? by John Zerzan

Debord biographer Anselm Giap1 referred to the puzzle of the present, “where the results of human activity are so antagonistic to humanity itself,” recalling a question posed nearly 50 years ago by Joseph Wood Krutch: “What has become of that opportunity to become more fully human that the ‘control of nature’ was to provide?”2


The general crisis is rapidly deepening in every sphere of life. On the biospheric level, this reality is so well-known that it could be termed banal, if it weren’t so horrifying. Increasing rates of species extinctions, proliferating dead zones in the world’s oceans, ozone holes, disappearing rainforests, global warming, the pervasive poisoning of air, water, and soil, to name a few realities.


A grisly link to the social world is widespread pharmaceutical contamination of watersheds.3 In this case, destruction of the natural world is driven by massive alienation, masked by drugs. In the U.S., life-threatening obesity is sharply rising, and tens of millions suffer from serious depression and/or anxiety.4 There are frequent eruptions of multiple homicides in homes, schools, and workplaces, while the suicide rate among young people has tripled in recent decades.5 Fibromyalgia, chronic fatigue syndrome, and other “mystery” /psychosomatic illnesses have multiplied, vying with the emergence of new diseases with known physiological origins: Ebola, Lassa fever, AIDS, Legionnaires’ disease. The illusion of technological mastery is mocked by the antibiotic-resistant return of TB and malaria, not to mention outbreaks of E coli, mad cow disease, West Nile virus, etc. Even a cursory survey of contemporary psychic immiseration would require many pages. Barely suppressed anger, a sense of emptiness, corrosion of belief in institutions across the board, high stress levels, all contribute to what Kornoouh has called “the growing fracture of the social bond.”6


Today’s reality keeps underlining the inadequacy of current theory and its overall retreat from any redemptive project. It seems undeniable that’s what’s left of life on earth is being taken from us. Where is the depth of analysis and vision to match the extremity of the human condition and the fragility of our planet’s future? Are we simply only with a totalizing current of degradation and loss?


The crisis is diffuse, but at the same time it is starkly visible on every level. One comes to agree with Ulrich Beck that “people have begun to question modernity…its premises have begun to wobble. Many people are deeply upset over the house-of-cards character of superindustrialism.”7 Agnes Heller observed that our condition becomes less stable and more chaos-prone the further we move away from nature, contrary to the dominant ideology of progress and development.8 With disenchantment comes a growing sense that something different is urgently needed.


For a new orientation the challenge is at a depth that theorists have almost entirely avoided. To go beyond the prospectless malaise, the collapse of social confidence so devastatingly expressed in Les Particules élémentaires (Michel Houlebecq’s end-of-the-millennium novel)9 , the analytical perspective simply must shift in a basic way. This consists, for openers, in refusing Foucault’s conclusion that human capacities and relations are inescapably technologized.10


As Eric Vogelin put it, “The death of the spirit is the price of progress.”11 But if the progress of nihilism is identical to the nihilism of progress, whence comes the rupture, the caesura? How to pose a radical break from the totality of progress, technology, modernity?


A quick scan of recent academic fads shows precisely where such a perspective has not been found. Frederic Jameson’s apt formulation introduces the subject for us: “Postmodernism is what you have when the modernization process is complete and nature is gone for good.”12


Postmodernism is the mirror of an ethos of defeat and reaction, a failure of will and intellect that has accommodated to new extremities of estrangement and destructiveness.13 For the postmodernists, almost nothing can be opposed. Reality, after all, is so messy, shifting, complex, indeterminate; and oppositions are, of course, just so many false binarisms. Vacuous jargon and endless side-stepping transcend passé dualisms. Daniel White, for example, prescribed “a postmodern-ecological rubric that steps past the traditional either-or of the Oppressor and Oppressed…”14


In the consumerist realm of freedom, “this complex node, where technologies are diffused, where technologies are chosen,” according to Mike Michael,15 who can say if anything is at all amiss? Iain Chambers is an eloquent voice of postmodern abjectness, wondering whether alienation is not simply an eternal given: “What if alienation is a terrestrial constraint destined to frustrate the ‘progress’ introjected in all teleologies?…Perhaps there is no separate, autonomous alternative to the capitalist structuring of the present-day world. Modernity, the westernization of the world, globalization, are the labels of an economic, political and cultural order that is seemingly installed for the foreseeable future.”16


The fixation on surface (depth is an illusion; so are presence and immediacy), the ban on unifying narratives and inquiry into origins, indifference to method and evidence, emphasis on effects and novelty, all find their expression in postmodern culture at large. These attitudes and practices spread everywhere, along with the technology it embraces without reservation. At the same time, though, there are signs that these trivializing and derivative recipes for “thought” may be losing their appeal.17 An antidote to postmodern surrender has been made available, largely through what is known as the anti-globalization movement.


Jean-François Lyotard, who once thought that technologized existence offered options, has begun to write about the sinister development of a neo-totalitarian, instrumentalist imprisonment. In earlier essays he pointed to a loss of affect as part of the postmodern condition. More recently he has attributed that loss to techno-scientific hegemony. Crippled individuals are only part of the picture, as Lyotard portrays social effects of what can only be called instrumental reason, in pathological ascendance. And contra Habermas, this domination by instrumental reason is in no way challenged by “communicative action.”18 Referring to global urban development, Lyotard stated, “We inhabit the megalopolis only to the extent that we declare it uninhabitable. Otherwise, we are just lodged there.” Also, “with the megalopolis, what is called the West realizes and diffuses its nihilism. It is called development.”19


In other words, there may be a way out of the postmodern cul-de-sac, at least for some. Those still contained by the Left have a much different legacy of failure to jettison—one that obviously transcends the “merely” cultural. Discredited and dying as an actual alternative, this perspective surely also needs to go.


Hardt and Negri’s Empire20 will serve as a classic artifact of leftism, a compendium of the worn-out and left-over. These self-described communist militants have no notion whatsoever of the enveloping crisis. Thus they continue to seek “alternatives within modernity.” They locate the force behind their communist revolution in “the new productive practices and the concentration of productive labor on the plastic and fluid terrain of the new communicative, biological, and mechanical technologies.”21 The leftist analysis valiantly upholds the heart of productionist marxism, in the face of ever-advancing, standardizing, destructive technique. Small wonder Hardt and Negri fail to consider the pulverization of indigenous cultures and the natural world, or the steady worldwide movement toward complete dehumanization.


Claude Kornoouh considers monstrous “the idea that progress consists in the total control of the genetic stock of all living beings.” For him, this would amount to an unfreedom “that even the bloodiest totalitarianism of the 20th century was not able to accomplish.”22 Hardt and Negri would not shrink from such control, since they do not question any of its premises, dynamics, or preconditions.


It is no small irony that the militants of Empire stand exposed for the incomprehension of the trajectory of modernity by one of their opposite number, Oswald Spengler. As nationalist and reactionary that Spengler was, The Decline of the West is the great masterwork of world history, and his grasp of Western civilization’s inner logic is uncanny in its prescience.


Especially relevant here are Spengler’s judgments, so many decades ago, concerning technological development and its social, cultural, and environmental impacts. He saw that the dynamic, promethean (“Faustian”) nature of global civilization becomes fully realized as self-destructive mass society and equally calamitous modern technology. The subjugation of nature leads ineluctably to its destruction, and to the destruction of civilization. “An artificial world is permeating and poisoning the natural. The Civilization itself has become a machine that does, or tries to do everything in mechanical terms.”23 Civilized man is a “petty creator against Nature.” “…This revolutionary in the world of life…has become the slave of his creature. The Culture, the aggregate of artificial, personal, self-made life-forms, develops into a close-barred cage … ”24


Whereas Marx viewed industrial civilization as both reason incarnate and a permanent achievement, Spengler saw it as ultimately incompatible with its physical environment, and therefore suicidally transitory. “Higher Man is a tragedy. With his graves he leaves behind the earth a battlefield and a wasteland. He has drawn plant and animal, the sea and mountain into his decline. He has painted the face of the world with blood, deformed and mutilated it.”25 Spengler understood that “the history of this technics is fast drawing to its inevitable close.”26


Theodor Adorno seemed to concur with elements of Spengler’s thinking: “What can oppose the decline of the west is not a resurrected culture but the utopia that is silently contained in the image of its decline.”27 Adorno and Horkheimer’s Dialectic of Enlightenment28 has a critique of civilization at its core, with its focal image of Odysseus forcibly repressing the Sirens’ song of eros. Dialectic’s central thesis is that “the history of civilization is… The history of renunciation.”29 As Albrecht Wellmer summed it up, “Dialectic of Enlightenment is the theory of an irredeemably darkened modernity.”30 This perspective, now continually augmented by confirming data, tends to render irrelevant both sources of theory and the logic of progress. If there is no escape from a condition we can understand all too well, what more is there to say?


Herbert Marcuse tried to lay out an escape route in Eros and Civilization,31 by attempting to uncouple civilization from modernity. To preserve the “gains” of modernity, the solution is a “non-repressive” civilization. Marcuse would dispense with “surplus repression,” implying that repression itself is indispensable. Since modernity depends on production, itself a repressive institution, redefining work as free play can salvage both modernity and civilization. I find this an implausible, even desperate defense of civilization. Marcuse fails to refute Freud’s view that civilization cannot be reformed.


Freud argued in Civilization and Its Discontents that non-repressive civilization is impossible, because the foundation of civilization is a forcible ban on instinctual freedom and eros. To introduce work and culture, the ban must be permanently imposed. Since this repression and its constant maintenance are essential to civilization, universal civilization brings universal neurosis.32 Durkheim had already noted that as humankind “advances” with civilization and the division of labor, “the general happiness of society is decreasing.”32


As a good bourgeois, Freud justified civilization on the grounds that work and culture are necessary and that civilization enables humans to survive on a hostile planet. “The principal task of civilization, its actual raison d’etre, is to defend us against nature.” And further, “But how ungrateful, how short-sighted after all to strive for the abolition of civilization! What would then remain would be a state of nature, and that would be far harder to bear.”34


Possibly civilization’s most fundamental ideological underpinning is Hobbes’ characterization of the pre-civilized state of nature as “nasty, brutish, and short.” Freud subscribed to this view, of course, as did Adorno and Horkheimer.


Since the mid-1960s there has been a paradigm shift in how anthropologists understand prehistory, with profound implications for theory. Based on a solid body of archaeological and ethnographic research, mainstream anthropology has abandoned the Hobbesian hypothesis. Life before or outside civilization is now defined more specifically as social existence prior to domestication of animals and plants. Mounting evidence demonstrates that before the Neolithic shift from a foraging or gatherer-hunter mode of existence to an agricultural lifeway, most people had ample free time, considerable gender autonomy or equality, an ethos of egalitarianism and sharing, and no organized violence.


A (misleadingly-named) “Man the Hunter” conference at the University of Chicago in 1966 launched the reversal of the Hobbesian view, which for centuries had provided ready justification for all the repressive institutions of a complex, imperializing Western culture. Supporting evidence for the new paradigm has come forth from archaeologists and anthropologists such as Marshall Sahlins, Richard B. Lee, Adrienne Zihlman, and many others;35 these studies are widely available, and now form the theoretical basis for everything from undergraduate courses to field research.


Archaeologists continue to uncover examples of how our Paleolithic forbears led mainly peaceful, egalitarian, and healthy lives for about two million years. The use of fire to cook tuberous vegetables as early as 1.9 million years ago, and long distance sea travel 800,000 years ago, are two findings among many that testify to an intelligence equal to our own.36


Genetic engineering and imminent human cloning are just the most current manifestations of a dynamic of control and domination of nature that humans set in motion 10,000 years ago, when our ancestors began to domesticate animals and plants. In the 400 generations of human existence since then, all of natural life has been penetrated and colonized at the deepest levels, paralleling the controls that have been ever more thoroughly engineered at the social level. Now we can see this trajectory for what it really is: a transformation that inevitably brought all-enveloping destruction, that was in no way necessary. Significantly, the worldwide archaeological record demonstrates that many human groups tried agriculture and/or pastoralism and later gave them up, falling back on more reliable foraging and hunting strategies. Others refused for generations to adopt the domestication practices of close neighbors.


It is here that a primitivist alternative has begun to emerge, in theory and in practice.37 To the question of technology must be added that of civilization itself. Ever-growing documentation of human prehistory as a very long period of largely non-alienated human life stands in stark contrast to the increasingly stark failures of untenable modernity.


In the context of his discussion of the limitations of Habermas, Joel Whitebook wrote, “It may be that the scope of and depth of the social and ecological crisis are so great that nothing short of an epochal transformation of world views will be commensurate with them.”38 Since that time, Castoriadis concluded that a radical transformation will “have to launch an attack on the division of labor in its hitherto known forms.”39 Division of labor, slowly emerging through prehistory, was the foundation of domestication and continues to drive the technological imperative forward.


The challenge is to disprove George Grant’s thesis that we live in “a world where only catastrophe can slow the unfolding of the potentialities of technique,”40 and to actualize Claude Kornoouh’s judgment that revolution can only be redefined against progress.41


Admin · 4 vizualizari · 0 comentarii

1, 2  Pagina urmatoare